Profesorul

Mirarea anilor târzii este că au în ei problema anilor timpurii, spunea Constantin Noica. Este un mare adevăr: ne întoarcem mereu cu gândul la visele noastre din tinerețe, la acei ani timpurii, când toate mai erau încă de ordinul celor care urmau a se întâmpla.

De pe când aveam numai 14–15 ani și eram eleva distinsului profesor Ștefan Sevastian Bulat la o școală obișnuită din Sadova Călărașilor, mi-a încolțit gândul că voi scrie neapărat cândva despre acest minunat Om — profesorul meu.

Dar anii timpurii nu-ți oferă răgaz pentru asemenea proiecte, astfel că volumul de față este rodul anilor târzii, care, însă, au păstrat intactă mirarea de odinioară, dar și neclătinata recunoștință față de profesorul iubit.

Se spune că o întâmplare din viața noastră nu cântărește nimic, dacă nu are și o altă calitate decât aceea de a fi fost adevărată; ca să tragă la cântar, i se cere să fi însemnat ceva. În această ordine de idei, trebuie să subliniez că fericita întâmplare de a-l avea în calitate de profesor de Limba Română pe domnul Ștefan Sevastian Bulat a însemnat cu adevărat ceva în viața mea și a multora dintre discipolii domniei sale, ceva esențial pentru ființă și ființare.

Am convingerea, apoi, că cele relatate în aceste pagini pot avea o anumită semnificație pentru un public mai larg decât s-ar putea crede. Munca de o viață a profesorului Bulat a fost, bineînțeles, o valoroasă contribuție adusă învățământului din Sadova anilor 1956–1984. Este, însă, la fel de adevărat că această muncă s-a revărsat într-o cauză mult mai mare: în efortul comun al intelectualității noastre de la sate de a zădărnici rusificarea galopantă a Basarabiei acelor ani. Doar prin efortul celor mai buni dintre dascălii noștri de atunci, instituțiile de învățământ superior din Chișinăul rusificat puteau coopta în rândurile studenților tineri bine pregătiți, din școlile de la țară, tineri care vor deveni, în timp, parte componentă a noii intelectualități naționale.

Privit dintr-un alt unghi, destinul dascălului meu școlar este și o pagină dureroasă a familiei sale, aflată în captivitatea unui timp istoric concret. Profesorul Ștefan Bulat, așa cum veți afla din interviurile pe care le-am solicitat membrilor familiei, împreună cu soția sa, Maria Bulat (n. Burcă), au fost descendenții a două vrednice familii de moldoveni, deportate fără vină în Siberia. Relatările lor explică, peste atâtea decenii, exodul silit al acestei brutal dezmoștenite familii și așezarea profesorului Ștefan Sevastian Bulat, cu soția și cei trei copii ai lor, în Sadova anului 1956.

Ca autor, dar și protagonist al acestor evocări, pot afirma cu fermitate că, prin traiectoria propriului meu destin, luat ca argument, se poate proba veridicitatea unei celebre maxime: „Visul începe cu un profesor care crede în tine, trage de tine și te împinge la un nivel superior”. Anume de încredere și de sprijin spiritual aveam nevoie la ora când, „sechestrată” într-o casă fără cărți, încercam să-mi găsesc și să-mi edific ființa. Profesorul meu a găsit-o înainte să o găsesc eu. El a văzut-o la față devreme, a încurajat-o și i-a dat aripi. Pentru această perspicacitate, vitală devenirii, port dascălului meu de Limba Română o eternă recunoștință.

Cartea-muzeu PROFESORUL este, nu în ultimul rând, un pios îndemn la neuitare a profesorilor noștri, a celor care au ars, luminându-ne.

Eugenia Bulat