Așa, cu acea voce care îți mărturisește secrete parcă numai ție, ca unui prieten, îți spune tu, iar tu intri în poveștile lui de viață și parcă toate ți se întâmplă ție: primul sărut cu o fată cu ochii verzi și parcă cu bucle, fiorul atingerii sau durerea din acea zi în care cineva care era nu mai este.
Cum scrie Constantin Olteanu, cu repetițiile acelea ale lui, care nu sunt prea dese ca să te deranjeze, ci tocmai atâtea la număr și acolo unde trebuie, ca să reia în bucle firul fiecărei istorii, ca să reia motivul anume pentru ca pașii tăi să tot urce și să urce până începi să bănuiești de ce te-a luat de mână și mergeți împreună pe marginea pădurii, ca pe marginea speranței.
Clar lucru, când voi crește mare, vreau să scriu cum scrie Constantin Olteanu.
Că acolo în cărțile lui nu că este multă poezie, totul este poezie. Că e poezie și atunci când vezi pentru prima dată demult-demult la Cahul, acolo „Unde inima ta bate” – sloganul de astăzi al orașului frumos, plicul unui disc de vinil cu Beatles, cu cei patru băieți trecând pe zebră, că așa îți părea ție atunci că trec pe zebră, că trec strada, când, de fapt, ei treceau în nemurire, iar George Harrison purta pantalon cloche, exact de aceia, lați de 28 de centimetri jos despre care i-ai explicat croitorului, cu mama ta de față, așa evazați ca să-ți acopere pantofii noi cu platformă, care te ajută să fii nu la înălțimea așteptărilor, ci pur și simplu la înălțimea Liubei, tu, care ești obligat la școală să porți păr scurt, cu nedumerirea că băiețelului pe care îl purtai până nu demult pe insigna de la piept îi dădeau voie să poarte părul lung și era iubit de atâta și atâta lume, iar ție îți era de-ajuns doar dragostea unei fete.
Că e poezie și metafora pe care Constantin Olteanu o împărtășește cu tine înainte de a fi scrisă, cea cu țăranul pe care îl vede la marginea unui lan de porumb, scoțându-și pământul de sub unghii cu acul de la iPhone, după ce îi spui când vă vedeți în fugă că ești încântat de ceea ce ai citit pe coperta unei cărți de-a lui, nu, nu a țăranului, căci paginile vieții acestuia le poți citi ori pe palmele lui, ori pe fața lui brăzdată, că noi, dacă avem aur pe undeva, îl putem găsi doar în pământul de sub unghiile țăranului.
Când voi crește mare, vreau să scriu cum scrie Constantin Olteanu.
Că după ce l-ai citit în adolescență pe Ion Druță, cu nesaț, și ai recitit „Frunze de dor” peste vreo patruzeci de ani cu aceeași încântare pentru sonoritatea propozițiilor, pentru darul lui de povestitor și pentru efectul terapeutic al cărților sale, iar într-o zi ți s-a întâmplat să-i strângi mâna, și era o mână caldă, ca și cum abia o lăsase liberă din scrisul amintirilor despre cum i-a venit titlul romanului, că la început era numai „Frunze” și acesta nu era nume de conducător de oști într-un război civil, nu, nu era, dar și-a lăsat mâna liberă anume pentru a-ți strânge ție mâna, iar tu ți-ai amintit de asta exact în ziua în care ai întâlnit-o pe Olesea, născută și ea la Horodiște, dar specialistă în alt fel de terapie, aromoterapie, și o întrebi ce mai face, ce mai scrie după ce a fost eleva cursului tău de arta scrisului pe care îl predai pe viu, cu bucurie celor aflați în pragul cărților proprii, iar ea îți spune că a refăcut sfârșitul la „Balada celor cinci motănași” de Ion Druță, că prea trist era finalul, ei, și după ce ți se întâmplă acestea și încă câte și mai câte, că dacă le-ai povesti așa legate unele de altele ai uita de unde te-ai pornit, dar te bucuri că în acești câțiva ani recenți Constantin Olteanu a scris mai multe cărți decât în toată viața de până la cea de-a doua carte. Și de la el înveți coerența.
Și mai înveți cum să povestești lumea de parcă ceea ce ți s-a întâmplat ție i se întâmplă acum omului care te citește, că tu povestești despre tine, dar e despre mine, iar tu vrei să spui asta și nu o poți spune mai nuanțat și mai delicat decât când zici că e mai bine post-factum decât post-mortem. Și pui aici gânduri de bine și viață lungă creatoare pentru artistul – îți amintești abia acum – care ți-a scris prefața la prima ta carte de poezie, în îndepărtatul an 1997, atunci când i-au căzut în mână niște foi.
„Aveau pe ele dactilografiate câteva texte și am început să le citesc. Nu am căutat frânturi de ritm și virgule inutile. S-a făcut, pur și simplu, simțită în jur un fel de altă viață care prindea contur și care mă ținea prins în miezul ei. Am ajuns la pagina însemnată cu cifra șapte și titlul din capul cuvintelor a sugerat o definiție.
Că poezia este mai întâi o stare necesară. Atunci când lumea iese din această stare, ia piatra în mână, aprinde ruguri, sfințește măcelării și face praf de pușcă din petalele de trandafir.
Uitasem de poezie. Și s-a întâmplat însă ca printre cei care treceau pe lângă auzul meu să fie și acest Igor Guzun”.
Când voi crește mare, vreau să scriu cum scrie Constantin Olteanu. Și să prefațez cartea unuia care avea să devină poet mult mai târziu. Mult mai târziu.
„Mai bine mai târziu decât nicio carte”. Dar asta e deja din altă carte, pe care am scris-o împreună cu Sergiu Beznițchi și are mai multe răspunsuri la căutările din titlu: „CE FAC CĂRȚILE DIN OAMENI”.
Prieteni.
Și mi-ar plăcea să scriu și o carte care să se cheme „Oameni discreți”, iar acest text să se regăsească acolo. Și cred că o voi scrie-o când voi crește mare.
(Revista TIMPUL MOLDOVA)
CONSTANTIN OLTEANU este scriitor, născut la 15 octombrie 1959 în satul Baurci-Moldoveni, raionul Cahul. Absolvent al Universității de Stat din Chișinău, Facultatea de Ziaristică (1983). Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Debut literar: „Pachete cu zăpadă”, poezie (1991). În 2022, publică la editura UNU volumul „Green Card”. În 2023 apare romanul „Notre-Dame” și volumul de eseuri „Tăcerea care se aude”. În 2024 – romanul „Cimitirul oamenilor de zăpadă” și volumul de eseuri „Nimic nu-i al meu”. Cea mai proaspătă carte scrisă de Constantin Olteanu este „Nud” (2025).