Prezumție: volumele și articolele lui Constantin Olteanu alcătuiesc un tot întreg de texte omogene. Nu poate fi vorba, în cazul nici unui scriitor, din acest spațiu geografic românesc, de cărți ale vocației și cărți ale aspirației. Toate fac parte din strategia jocului literar, așa cum l-a programat autorul. Citez din Înfloreau merii atunci, un admirabil eseu de adio, dedicat scriitorului Alexandru Bantoș:

„În ziua în care a plecat Alexandru Bantoș, eram la Barcelona. Nu știu de ce cred că, dacă aș fi fost la Chișinău, s-ar fi întâmplat altceva. Chiar nu știu. Mă obișnuisem să-l văd un pic mai rar, iar trotuarele pe care îl întîlneam aveau lipite de ele niște spitale. Mereu lipite niște spitale. Așa cum zilele aveau lipite de ele niște nopți. Despre ele-mi vorbea, despre nopți. Că aduc cu ele durere și că aduc cu ele nesomn. «Da de inimă ce a spus?» îl întreb așteptându-l să iasă din policlinică. «A spus că sunt on norocos și că am inima tare.» M-am bucurat. Eram la câțiva pași de doctorul acela și eram la câțiva pași de o cafenea în care se făcea cafea la nisip. Bună cafea. Bună. Ca o amintire. De fapt, asta făceam în cafeneau din fața bisericii „Sf. Panteleimon”. Mai întâi, că urma să clarificăm al cui e rândul să servească poporul, iar apoi ne lăsam prinși în plasa de mătase a unor istorii care, fără lingurița aceea de sinceritate, nici rost nu ar fi avut, nici farmec.

Alexandru Bantoș era omul pe care îl cauți atunci când ți-e dor de tine. Cu tine vorbești atunci când vorbești cu el. Și de tine te desparți când te desparți de el. Are fiecare din noi câte o lume despre care nu vorbești cu oricine. Și de bine, și de rău […] Am vrut să scriu în ziua în care am aflat că a plecat. Ce să scrii atunci. Taci. Numai că fiecare din noi citim tăcerea diferit. Am scris câteva cuvinte, dar mai mult am tăcut.

Înfloreau merii”.

Constantin Olteanu nu se singularizează, ba dimpotrivă, caută mutările cele mai simple, în deplin acord cu cititorul de astăzi, care l-a cunoscut pe publicistul și neobositul redactor-șef al revistei Limba română.

Căutând proza, sau nuvela, în orice lectură, spunea un critic literar consacrat, cititorul are tendința să treacă mai repede peste anumite fragmente sau chiar să eludeze părți sau aspecte care nu țin de acțiune. Alt chip de formare, mai subtil, este acela de a epiciza lectura, de a construi eficități unor veritabile încercări, cerându-i cititorului, sau chiar obligându-l să citească încet, așezat, filă cu filă și rând pe rând, ca pe vremea… ceaiului după amiază cele cincisprezece proze din cuprinsul noului său volum întitulat Nud… Constantin Olteanu lasă, ca din greșeală, doi „nasturi” descheiat la povestiri, atât cât cititorul să poată întrezări farmecul promis al acțiunii. Dar dacă imprudent ca un curtezan grăbit cititorul dă să apuce cu mâna firul acțiunii, povestea, în cazul nostru – povestirea, se destramă: iluzia dispare. Ironia din povestirile lui Constantin Olteanu definește statul ambiguu al unei narațiuni ce-și denunță, la tot pasul, caracterul iluzoriu.

Să dau un exemplu: în povestirea-argument Delilah își fac apariția mai multe personaje într-un sat de pe malul Prutului – Zavati, moș Costea, tata, Nadea, băieții acesteia, Mițișor, și… cireșul care-i și el un personaj… În fond aceste personaje nu-și ascund identitatea, Naratorul-martor, la cele care au loc, sare peste momentele captivante ale acțiunii, ba mai mult, el este cel care comentează descrierile, dialogurile.

​Pagina douăzeci și patru îl invită pe cititor să asiste la apariția unui personaj aparte – Tata, – un om-poveste…, dar evocat de autor foarte laconic, abia câteva trăsături descrise care-l și caracterizau pe tata, reușesc să te surprindă memorabil pe cititor, însă…, de fapt Tata nu este , el a decedat, iar Serioja a venit doar după ce Tata a fost înmormântat… „- Serioja, Serioja! Mă strigă tata. Mă prindea cu palmele de subsuori și mă ridica cât să pot vedea dealul prin spărtură. Lupii! Vezi lupii? Vedeam niște puncte pe foaia albă a iernii. Printr-o spărtură cât palma de mică. Și tremuram prins în palmele tatei. Un fel de televizor în care încă mai puteau să încapă și oamenii, și lupii, și iarna, și noaptea care nu avea cum să ascundă lumea. I-am văzut oprindu-se din curgerea lor spre sat și i-am văzut parcă speriați de ceva. S-au oprit parcă având și ei în față o spărtură spre sat. Și privind cât iarna de lung. Sau cât copilăria mea. Au stat, au stat cu labele înfipte-n zăpadă… Ce vedeau ei în satul nostru? Pe mine urmărindu-i pe deal? Pușca lui tata? Mieii fătați prin contabilități? Sau sfârșitul unui drum lângă o cișmea care curge și curge…”.

Cum se poate deduce din acest scurt fragment, nu e vorba doar despre o frumoasă amintire, ci, dimpotrivă, de una convulsivă, o așteptare în care se pregătește deznodământul, adică drama… Ea (drama) vine să demonstreze ceva povestind, așează povestea ca boii înaintea carului cu lemne. Povești inefabile, asupra inefabilului. Dar iată că Tata apare și în Livada de zmeură, apoi e printre cei cu care dialoghează aluziv: Badea Vasile, mama Catinca, Otilia – toți surprinși într-o deosebită narațiune ce ține de un Sfârșit de august cu lună plină.

Constantin Olteanu rămâne și în continuare un explorator admirabil al zonelor sufletești, de obicei uitate sau ascunse, ale copilăriei și adolescenței, fiind și un liric de mare sensibilitate, ce știe, ca un realist de bună calitate, să stabilească tainice corespondențe între sufletul omului și un anume ecou intern, un duh ascuns al celor care se întâmplă și se descriu în: (Ca o carte uitată pe scaun; Când se nasc, lupii au ochii albaștri; Celălalt manual de istorie; Rochia de mireasă), așa încât aceste narațiuni par un roman încă nescris.

Schițele și nuvelele lui Constantin Olteanu înseamnă, neîndoios, o preparație pentru scrierile majore pe care râvnește să o înfăptuiască. De altfel penultima nuvelă, întitulată sugestiv – Nud…, conține pagini de largă respirație epică și fixează momente de natură observație: „În lacătul unei uși deschise găsești întotdeauna niște chei cu care poate fi închisă. În lacătul unei uși închise nu întotdeauna poți găsi o cheie cu care s-o deschizi. Era un gând pe care l-am scris, demult, foarte demult, pe o foiță peste care am dat în una din zile scotocind prin sertare fotografii mai vechi. Cred că asta mi-am spus eu atunci când m-am trezit contemplând o poză proaspătă și poate era tot ce am înțeles eu atunci când și ziua, și anul în care s-au întâmplat toate au plecat într-o pagină de album. Și am scris pe o foaie desprinsă dintr-un caiet găsit pe aproape. Nu mi-a plăcut niciodată să fac notițe pe spatele fotografiilor, chiar dacă, atunci când ajungeau în mâna mea niște fotografii străine, mă trezeam căutând ceva pe verso. Un an, un nume, alte cuvinte, sau: […] Făceam poze pe unde se nimerea sau acolo unde mă chema cineva. Purtam cu mine ascuns într-o geantă în aparat care îi făcea pe oameni să-și schimbe fețele în clipa în care apăsam pe buton. Poate nu numai fețele. În întunericul în care developam filmul, îmi venea greu să le citesc privirile. Și zâmbetele lor găsite nu se știe pe unde și așternute pe față” (Nud, p. 131–132).

În cuprinsul acestui volum despuiat, dar atât de reprezentativ desprindem un univers artistic și o galerie de tipuri (personaje!) atât de reprezentative și de o atât de profundă originalitate, încât întâlnindu-ne din nou cu ele… în Nud(-ul) cotidian, ne încearcă și mai mult sentimentul norocului de a-l avea pe acest autor, reprezentat de volumele semnate de el, în Bibliotecile sufletului nostru…

Peste această viață zbuciumată, la început de mileniu trei, prozatorul Constantin Olteanu, cu o rară putere de a-și domina pasiunile, a construit în cuprinsul descris și atât de despuiat artistic, cu o seninătate strălucitoare și paginile unui jurnal al unui suflet neîmpăcat și arde flacăra destinului unor oameni, și nu odată aceea a sincerității, a adevărului, a dorului – dar, cum ar fi spus un alt spirit al disciplinei gândului și al înaripării simțirii umane, Lucian Blaga.

Vitalie Răileanu

(Articol preluat din Literatura și Arta, 17 iulie 2025)