Subintitulat Eseu de imagologie literară, volumul Chișinău. Morile timpului (Editura Prut Internațional, Chișinău, 2020) se delimitează prin specificul său de celelalte cărți semnate de Aliona Grati: Magda Isanos. Eseu despre structura imaginarului (2004), Privirea Euridicei. Lirica feminină din Basarabia (2007), Romanul ca lume postBABELică. Despre dialogism, polifonie, heteroglosie și carnavalesc (2009), Cuvântul Celuilalt. Dialogismul romanului românesc (2011), Paul Goma. Inițieri în textul literar (2011), Fenomenul literar postmodernist (note de curs universitar) – 2011, Vladimir Beșleagă: cronotopul zborului frânt (2013), În dialog cu Mihai Cimpoi (2013), Cronici în rețea: metaliteratura.net (2016), Dicționar de teorie literară. 1001 de concepte operaționale și instrumente de analiză a textului literar (2018). Se dovedește totodată una dintre „cele mai originale, consistente și documentate contribuții la istoria orașului Chișinău și a locuitorilor acestuia” (Nicolae Enciu, O incursiune de pionierat în mitopoetica orașului Chișinău, în rev. „ART-EMIS Academy”, 10 ianuarie 2021).
Născută la 25 august 1972 „în inima Chișinăului moldovenesc” (fapt „deloc întâmplător” – mărturisește autoarea), dr. hab. Aliona Grati – critic și istoric literar, conferențiar la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău, redactor-șef al publicației „Dialogica. Revistă de studii literare și literatură” – este legată prin destin de orașul crescut pe malurile Bâcului. Nu este de mirare că eseul de acum reprezintă cartea ei de suflet, aspect devoalat nu doar de prezența unor structuri precum „chișinăuienii mei”, „concitadinii mei” (p. 8), „consătenii mei din Ghidighici” (p. 281) sau de evocarea unor figuri din mediul familial (tatăl Vasile, respectiv bunicul Nicolae – p. 280), ci și de empatia față de obiectul supus atenției. Este o atitudine care nu împiedică însă autoarea să reproducă din multitudinea de surse consultate (memorii, jurnale, reportaje, note de călătorie, scrisori, rapoarte diplomatice, articole de presă) unele aspecte defavorabile imaginii localității. Fiindcă toate laolaltă – și luminile, și umbrele – fac Chișinăul de astăzi și oamenii lui să fie ceea ce sunt. Le-au construit împreună personalitatea, însoțindu-i prin vremi, în bună parte vitrege. Aș adăuga că nici lectorul de dincoace de Prut (râul-frontieră între români) nu poate rămâne insensibil parcurgându-le povestea.
Cele 368 de pagini ale volumului găzduiesc două secțiuni. Partea întâi e intitulată Chișinăul celuilalt și include capitolele: Un târgușor de mai mică importanță, Chișinăul pe vremea lui Pușkin, Mituri literare și povești de speriat lumea civilizată, În calea războaielor Imperiului, iar partea a doua cuprinde, sub genericul Orașul în palimpsest, capitolele: Chișinăul revoluționar, Straturi imagologice și mitice și Orașul-victimă.
Remarcăm, chiar de la început, opțiunea autoarei de a fructifica îndeosebi documente de proveniență străină (scrieri, desene, fotografii, gravuri, cărți poștale), aparținând unor persoane care au poposit de-a lungul timpului prin Chișinău. Predomină reprezentările datorate unor oameni de litere, mai sensibili la ceea ce se află dincolo de vizibil și preocupați, în egală măsură, de expresivitatea discursului. Reflectările propriu-zise, precum și reflecțiile ce le însoțeau au dat naștere – observă Aliona Grati – unei mitologii urbane specifice, care își pune amprenta chiar și în zilele noastre atât asupra celor care vizitează orașul, cât și a imaginarului colectiv. Avem de-a face, așadar, cu un Chișinău întrupat din perspectiva Celuilalt, prin creionări la fața locului ori prin consemnări ulterioare – filtrate, desigur, prin sensibilitatea intelectuală și afectivă a acestuia. Nu în ultimul rând, comentate cu pertinență, interdisciplinar, de către cercetătoare.
Orașul fiind văduvit de o narațiune fondatoare, care să-i legitimeze vechimea și să fie invocată la răstimpuri, eseista selectează din fiecare epocă reprezentările cele mai relevante, chiar dacă ele se dovedesc uneori neînstare a exprima fidel ipostazele autentice ale Chișinăului și ale oamenilor săi. Datat la 17 iulie 1436, cel dintâi document unde apare consemnat „Cheșenăul lui Acbaș” e un hrisov prin care voievozii Ștefan și Ilie, domni ai Țării Moldovei, îl răsplătesc pe logofătul Vancea pentru „dreapta și credincioasa slujbă” oferindu-i în proprietate pământuri în apropierea Bâcului. Zona fiind traversată de mai multe ape curgătoare, pe ele se clădesc treptat mori, devenite în timp un simbol al locului – preluat cu folos de către Aliona Grati în titlul lucrării de față și exploatat ca laitmotiv al poveștii despre Chișinău. Peste Bâc s-au construit ulterior și poduri, prielnice comerțului, dar și năvălitorilor… Distrugerile ce au urmat fiecărei invazii au fost prețul plătit de chișinăuieni pentru că înlesneau străinilor (nu întotdeauna bineveniți) trecerea prin târgul lor – aspect căruia eseista îi atribuie conotații suplimentare: „Jertfa adevărată în numele creației nu este ceea ce dai cu bună voință, care e un fel de negociere cu destinul. Adevăratul sacrificiu este ireversibilul, ceea ce ți se ia cu violență, ceea ce plătești cu suferință și sânge” (p. 38).
Diplomatul estonian von Reimers (aparținând suitei pe care Ecaterina a II-a a trimis-o în 1793 la Constantinopol) găsește aici, alături de moldoveni, și alte etnii (greci, evrei). Remarcă dimensiunile mici ale caselor, pereții împletiți din nuiele lipite cu humă, acoperișurile din stuf ori din „ciocani de porumb (grâu turcesc)” (repr. la p. 45). Vizitatorul e impresionat de blândețea și de sinceritatea locuitorilor, care i se plâng de nedreptățile celor care îi cârmuiesc.
Valurile repetate de invadatori au împiedicat dezvoltarea firească a localității. Odată cu sporirea influenței rusești și cu transformarea orașului în centru administrativ al Basarabiei, zona urbană în care erau concentrate instituțiile mai importante (și locuințele filorușilor) s-a modernizat rapid, în vreme ce cartierele de rând și-au păstrat aroma patriarhală – prilej pentru vizitatori să le eticheteze diferit. Atitudinea a rămas aproape neschimbată și în secolele următoare, făcând ca imaginarul aferent Chișinăului să penduleze între prețuire și aversiune. Reținem, printre altele, scrierile răzvrătitului Alexandru Pușkin, personaj care nu manifestă deloc îngăduință vizavi de orașul în care fusese exilat (v. Scrisoare către Vighel ori Țiganii). Mai târziu însă, același Pușkin va tânji de dorul Chișinăului, după cum aflăm din corespondența cu fratele său Lev.
Nuvela O alergare la cai (1840) de Costache Negruzzi marchează „întâia reprezentare romanțată a Chișinăului în literatura română” (p. 125). Moldovenii devin acum eroi pozitivi, oarecum relaxați, pătrunși de „vraja evenimentelor mondene și a poveștilor de amor” (p.128).
Cărții lui Dumitru Moruzi Pribegi în țară răpită. Roman social basarabean (1912) îi sunt rezervate în economia volumului cincisprezece pagini. Autoarea este de părere că perspectiva propusă de Moruzi, una realist-mitologizantă, mixează reportajul urban cu memorialistica (suntem informați că autorul își petrecuse copilăria la Chișinău), inserând totodată considerații de natură sociologică. Fragmentele reproduse de eseistă, acompaniate de substanțiale intervenții proprii, conturează un topos și o populație obligate să împace pitorescul patriarhalității moldovenești cu modernismul Europei occidentale și cu presiunile edilitare țariste – dimensiuni care și-au pus vizibil pecetea asupra comportamentelor identitare: „La oraș, cc. Andronache ținea caifet rusesc în casele sale din fața grădinii publice și te cinstea după datinile rusești, cu obicinuitul pahar cu ceai. Dis-de-dimineață, îl găseai ras cu îngrijire, îmbrăcat după ultima modă, cu mustăcioara lui albă, bine pieptănată, cu fruntea dezvelită până-n ceafă, între două tufe de păr mai mult alb decât blond. Rar să-l întâlnești pe uliță sau pe aiurea fără crucea sfintei Ana la gât. Așa că la Chișinău era mai rus decât toți rușii. La țară însă era altfel de om: îl găseai veșnic în marele cerdac din fața casei sale, îmbrăcat după cum era vremea pe afară: când în halat de vară, când în haine de sâiac, când cu câte o cațaveică cu blană de vulpe. Acolo te cinstea cu dulceți și cafele, iar masa lui era curat moldovenească. Așa avusese înțelegere cu cucoana dumisale: la oraș să fie ruși ca toți rușii, iar la țară neaoși moldoveni!” (repr. la p. 139).
Intervențiile auctoriale capătă alteori accente încărcate de revoltă. De exemplu, o secvență împrumutată dintr-o lucrare a lui Nicolae Iorga, Neamul românesc în Basarabia (1905), în care sunt descriși niște soldați ce urcau în tren cântând și prorocind „suferință multă și vărsări de sânge” (ne aflăm în vremea când Imperiul Țarist poartă război cu Japonia) e lămurită de Aliona Grati prin comentarii ce trădează condiția ingrată a basarabenilor, imposibilitatea de a-și decide singuri soarta: „li se cerea iarăși să furnizeze carne de tun într-un război pentru care nu aveau nici har și nici rost. Doi balauri străini, două puteri ambițioase din alt capăt de lume pe undeva prin Manciuria le vor secera feciorii, ajungând din capriciul istoriei «muscali» […] Bine păziți la ei acasă în eventualitatea unor redescoperiri de sine, basarabenii erau implicați în războaie dezastruoase și răfuieli străine, rămânând inexpresivi și diluați în politica altora” (p. 180-181).
În altă parte, se simte datoare să retușeze unele atitudini compromițătoare pentru imaginea chișinăuienilor prin scoaterea în evidență, cu hotărâre, a adevărului istoric, nu întotdeauna corect perceput de străini. Este cazul pogromului antievreiesc din aprilie 1903, când Chișinăul a fost catalogat de presa internațională ca „având predispoziții antisemite accentuate” (p. 186). Au contribuit la etichetare eseul Casa nr. 13 al scriitorului și publicistului rus Vladimir Korolenko, precum și poemul Despre măcel al poetului evreu Haim Bialik, care descinsese în localitate la scurt timp după crima colectivă. „În realitate, lucrurile stăteau altfel – se precizează la pagina 190 – și, chiar dacă ar fi să le acordăm credit de obiectivitate doar vizitatorilor străini ai orașului, vom constata că responsabile de masacru se făceau elementele străine implantate în societatea locală. Răfuiala sângeroasă a fost generată cu susținerea efectivă a autorităților rusești și realizată de niște bande organizate de bătăuși, așa-numitele Sutele Negre, aglomerate în zona graniței de sud a Imperiului, și nu de locuitorii pașnici”.
Evenimentele ce însoțesc proclamarea Republicii Independente Moldovenești, iar apoi a Unirii cu România (în ianuarie, respectiv în martie 1918) aduc din nou în capitala Basarabiei numeroși români, unii dintre ei lăsând mărturii emoționante în diverse publicații periodice sau editoriale. De pildă, în vol. II din Însemnări zilnice (ianuarie 1920-decembrie 1920), Maria Regina României notează răspunsul dat de George Enescu unor reporteri care l-au chestionat privind sentimentele provocate de traversarea Prutului: „Basarabia este pentru noi un juvaier în toate privințele și datoria noastră este să ajutăm prin toate mijloacele trezirea poporului la viață culturală și artistică, căutând simpatia fraților noștri moldoveni și făcându-le tot binele de care au fost privați de atâta vreme” (repr. la p. 218-219).
În anii următori, dinspre Regat a sporit interesul de a cunoaște filozofia de viață a moldovenilor și locurile în care trăiau. Odată consemnate, impresiile și opiniile vizitatorilor, îndeosebi ale oamenilor de litere (Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Octavian Goga, Geo Bogza, Laurențiu Fulga ș.a.) au îmbogățit substanțial imagologia urbei, contribuind astfel la resemantizarea anumitor dimensiuni.
*
„Povestea de aur a orașului nostru” – găsim notat la p. 325 – se încheie acum aproape optzeci de ani, la 31 octombrie 1942, odată cu plecarea din gara Chișinău a celui de pe urmă rege. „Istoria iar dădea frâu incertitudinilor, iar morile timpului își pregăteau râșnițele”…
Se pregătește de final și demersul eseistic al Alionei Grati. Ultimul capitol, intitulat sugestiv Ce rămâne, pare așezat sub semnul confesiunii și al încrederii în vremuri mai tihnite. Cercetătoarea reiterează intențiile care i-au motivat întreprinderea: nu de a lansa certitudini, adevăruri definitive, ci de a proiecta, grație reprezentărilor împrumutate de la străinii care l-au vizitat, „un oraș spectaculos de integru și inconfundabil. Și viu. Un organism care respiră, se frige, scrâșnește din dinți, arde din nou, suferă, chefuiește, plânge, imploră, întâmpină capete încoronate de la Răsărit, apoi de la Apus, cu fanfare, flori, lacrimi de bucurie, de recunoștință” (p. 326).
Rezistând atâta vreme, Chișinăul va răzbi, cu siguranță, și de acum înainte, în ciuda tuturor celor care vor căuta „să-l sfâșie, să-l mutileze”.
El „renaște suveran, din lacrimă și cenușă, ca pasărea Phoenix, crede în steaua sa, în lumina zilei de mâine”.
Delia Muntean