Obișnuința cu frumusețile capitalei noastre dezvrăjește aura mitică din jurul acesteia și ajungem a vedea Chișinăul ca pe un topos al rutinei zilnice, ca pe un spațiu cultural „blând” pe care îl privim fără intenția de a-l cerceta.
În eseul de imagologie literară „Chișinău. Morile timpului”, apărut la Editura PRUT Internațional, în octombrie 2020, doamna Aliona Grati face din oraș o bijuterie, poziționându-l dincolo de retina noastră, oferindu-ne imagini noi, ale străinilor pentru care Chișinăul a fost o curiozitate, o noutate și, întâi de toate, un topos turistic, apoi – gazdă, domiciliu. Orașul se scutură de praf și se profilează sub viziuni diverse, caleidoscopice, care te amețesc prin varii interpretări, atitudini și sentimente înscrise în istorie nu de simpli trecători, ci de oameni iluștri, învățați, literați, oameni politici. Avem în față un volum întreg în care ni se oferă ocazia de a compara Chișinăul nostru cu „Chișinăul celuilalt”, precum ne și indică prima parte a cărții, în care se profilează percepțiile primare ale unui târg modest, fără vreo tendință de a fi important și de a reprezenta o țară.
Numele capitalei Basarabiei, „atât de deșarte și tăcute” devine sonor odată cu apariția lui Al. S. Pușkin, care-l etichetează, inițial, ca pe un „oraș blestemat” în care și-a suferit exilul, în care a încercat să înlocuiască balurile pompoase cu pale tentative de reprezentare a înaltei societăți băștinașe și totuși, a reușit printre momentele de repulsie și indignare să îl îndrăgească, să distingă prin natura sa poetică, farmecul, fie el și necioplit, brut al acestui oraș ca la final să afirme că „plecând de acolo pentru totdeauna, am oftat de dorul Chișinăului”.
Imaginea orașului, profilată de miturile literare ce se împânzeau asupra-i cu o viteză uluitoare, ne apare încă nefavorabilă, păstrând reticența și răceala lui Pușkin; publicistul și reprezentantul oficial al administrației imperiale în Sfatul Suprem al Basarabiei, Vighel, spunea că nu a mai văzut „sat mai urât și mai dezordonat”, totuși, trebuie să recunoaștem, că în acea perioadă, Chișinăul s-a bucurat și de priviri favorabile ce îl ridică la rangul de topos de basm, cum ar fi descrierea lui Ioan Halippa în care se accentuează „formele minunate și stranii” ale cartierelor orașului vechi.
Practic, primii ani ai secolului XIX, sunt cei ai re-vederii Chișinăului, ai interesului sporit față de „orașul mare și frumos… în care totul la un loc forma o panoramă splendidă” (A. I. Storojenko), a cărui asemănare cu Roma „așezată pe câteva coline” îi dă acel suflu nobil de care a fost privat atât timp cât i s-a observat noroiul de pe străzile înguste, „luxul exterior (ce) acoperă mârșăvia” și populația deloc atrăgătoare, retractilă, fără mare poftă implicată în transformările ce fierbeau în oraș.
În plină fierbere l-a prins și medicul german, I. H. Zucker, pe care l-a uimit „izbitorul amestec de națiuni” nemaiîntâlnit în alt oraș european, iar conaționalul său, J. G. Kohl este de-a dreptul copleșit de evoluția Chișinăului, notând: „În urmă cu 30 de ani abia dacă avea vreo două străzi populate de gâşte şi porci, dar apoi s-a umflat ca o varză de Bruxelles şi a dospit ca o budincă. El crește ca și coada unei comete, și nu doar datele noastre statistice, dar și ultimele rapoarte oficiale ale rușilor rămân în urmă privind mărimea lui”. Creșterea orașului este observată și de scriitorul polonez Kraszewski, iar în rapoartele militare rusești, Chișinăul era numit unul dintre cele mai frumoase și mai însemnate orașe guberniale.
Însemnătatea orașului devine incontestabilă odată cu trecerea sa în spațiul literar, marcată de „întâia reprezentare romanțată a Chișinăului în literatura română” – „O alergare de cai” de C. Negruzzi, după care urmează romanul lui C. D. Moruzi unde Chișinăul devine oraș literar al personajelor și își imortalizează arhitectura de la mijlocul secolului XIX.
În eseul său imagologic, Aliona Grati scanează cu mare atenție și precizie fiecare încondeiere la imaginea Chișinăului, îl creează, literar vorbind, prin suprapunerea numeroaselor viziuni, impresii și notițe, cercetând originile, incursiunile, vizitele și chiar războaiele care l-au trecut prin valuri de oameni cu tot atâtea păreri. Războiul din Crimeea a adus în acest „oraș de provincie, frumos; foarte aglomerat cu ocazia dislocării statului major” experiența turismului de război și prezența în numeroase jurnale de campanie, cum ar fi cele ale lui P. V. Alabin și L. Tolstoi, ori scrierile lui V. Garșin din perioada Războiului cu turcii.
În toate aceste timpuri ale războaielor, Chișinăul și-a primit și petrecut cuminte militarii, a crescut și a învățat ca mai apoi să se revolte (1905), ca să scoată în vileag tot ce a fiert în el atât timp. N. Iorga, vede acest „oraș făcut, dar nu născut”, artificial rusificat, exagerat de luxos și rece, „muscălesc”, deci furat de sufletul său.
Anume într-un oraș fără suflet, a putut fi înfăptuit, în aprilie 1903, pogromul antievreiesc, numit apoi „pogromul chișinăuian” care a purtat în gura sa numele orașului mult mai departe decât vecinătățile care-l cunoșteau deja.
Chișinăul s-a mai zguduit nu odată, căci pe lângă revolte și masacre, s-a mai privit în oglindă și s-a cutremurat. V. Maiakovski, într-o vizită literară i-a pus orașului în față poemul „Na-vă!” și orașul s-a simțit vizat în expresia disprețului său, dar și a consemnat ideilor sale revoluționare.
Realitatea orașului „făcut” se răstoarnă în 1918, când începe a păși în istoria sa națională, în componența Noului Regat, iar scriitorii ce vizitează orașul în această perioadă admiră „oamenii tineri, societatea binevoitoare (…) lumea (…) cu pofta sălbatică de a se bucura de viață a oamenilor care au scăpat de moarte”. (D. Zamfirescu ) și observă cum orașul voit țarist a rămas autentic, deosebit, nicidecum deznaționalizat, frumos, curat și tainic (Ș. Ciobanu, M. Sadoveanu).
Prin volumul „Chișinău. Morile timpului”, am cunoscut Chișinăul domol, fragil, nesigur, sincer, blajin, răbdător, harnic, extrem de tolerant, asuprit, visându-și liniștea și bunăstarea, tânăr, circumspect, conglomerat de nații, capricios, polifonic, frumos, voinic, opulent și totodată sărăcit, exotic și pitoresc, debusolat, primitor, petrecăreț, risipitor, febril, impresionant, stereotipizat, alb, „Italia Rusiei”, destins, amorezat, cvasioriental, punct „turistic de război”, tihnit și tulbure, nespus de frumos, revoluționar, inegal, deznaționalizat, „orașul pogromului”, vulnerabil, înstrăinat, înfrigurat, imprevizibil, însuflețit, proaspăt, „mozaic etnic”, cosmopolit, dionisiac, peisaj cu arbori, „cel mai trist oraș din lume”, tenebros, iar incendiat și ruinat.
Aliona Grati ne prezintă Chișinăul recreat imagologic prin „Șalul negru” al lui Pușkin (pe care l-a umanizat detaliind istoria Zamfirei), topologic în „Războiul și Pacea” lui Tolstoi, „scuipat ideal” de Maiakovski, triangulat de monumentele alexandrine (Alexandru al II-lea, Alexandru I și Pușkin), plin de semințele revoluției, prins în continua horă a aspirațiilor noastre, ascunzând Romanovii sub rogojini, aplaudându-l pe Sadoveanu, traducând „țarul” în „rege” când îi primea pe Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai I și deschis de „Cheile Bâcului” pentru a fi dezvrăjit de G. Bogza, A. Robot, L. Fulga, bântuit de mașina neagră a NKVD-ului și cu greu ridicându-și coloana pe Turnul Dezrobirii.
Putem adresa doar felicitări și admirații pentru textul lejer și bine documentat, savuros și riguros concomitent, atractiv prin caracterul narativ, prin consecvența și detalierea evenimentelor istorice. Fiecare etapă, metamorfozare imagologică a Chișinăului este „condimentată” cu detalii savuroase, impresii, comentarii, ce apar ca intervenții naturale într-un proces narativ, dar care au rolul de „sare și piper” și ne mențin conectați, de parcă am fi la un meci de fotbal al cărui final nu ne este cunoscut, și dacă am lua pe bune această comparație, aș adăuga că în acest meci s-a pus în joc imaginea orașului nostru natal, capitalei pe care o cunoaștem atât de bine încât nu o mai știm, iar victoria finală este una a tuturor, căci vom câștiga un set de istorii pe care nici nu le-am visat și de mâine ne vom trezi în orașul nostru, care văzut deja prin ochii celorlalți, ni se va arăta nou, diferit, interesant și seducător pentru că ne vom îndrăgosti încă odată de el, cel trecut prin atâtea Mori ale Timpului.
Rodica GOTCA,
dr. în filologie