Călărașii și Renașterea Națională

[…] Anume acum/atunci, în miez de ghenar și în plin proces de înaintare a candidaturilor în primul Congres al deputaților poporului din URSS, are loc întâlnirea mea directă cu grupurile de inițiativă cenaclieră, din Nisporeni (Ion Bouroș, Ion Teleman, Victor Rusu, frații Adam, Maria Ciobanu, primarul Constantin Oboroc ș.a.) și cea din Călărași (Sergiu Cojocaru, Ștefan Maimescu, Eugenia Bulat, Daria Radu, Inga Druță și Victor Buruiană, Nicolae Pârțac, colonelul-locotenent Gheorghe Delejan, soții Gheorghe și Nadia Pruteanu ș.a.).

Aceștia, modeștii cenaclieri locali, mi-au fost apoi persoane de încredere în campania extenuantă, din sat în sat, prin cele două raioane care au servit drept model de trezire și de luptă deschisă pentru întreaga republică! Două luni de campanie insomniacă au făcut realmente cât două decenii de trezire din somnul cel de moarte. Pitușca, Nișcani, Tuzara, Horodiște, Răciula, Rădeni, Hoginești, Temeleuți, Sipoteni, Hirova, Săseni, Țibirica și, bineînțeles, stefaniana Bravicea – unul după altul satele călărășene înviau trezite de chemările „Datinii”, de un minunat cor bărbătesc și de tot mai încrezătoarele fețe bisericești… Mai ales, mi s-a întipărit în memorie întâlnirea de la Sadova, cu o sală arhiplină, rece, dar electrizată și încă timorată de „clanul Aghenie”, însă trezită de vocea înaltă și curajoasă a profesoarei de română Eugenia Bulat, apoi întâlnirea de sub cerul liber în fundătura Căbăieștilor, sub zloata primăvăratică, cu oameni uitați, zgribuliți, cu multe depeșe albe în mâinile negre, bătătorite de munci… Atâtea vieți și atâtea sorți mutilate! De multe ori am plâns în sinea mea pentru acele suflete năpăstuite, în care abia mai pâlpâia scânteia speranței că și lor li se va face Dreptate, cândva. Și veșnica întrebare: De ce?

Pentru ce ni s-a dat acest strașnic canon de teroare a istoriei? Ruperea zăgazurilor, înălțarea frunților și rostirea adevărurilor noastre răvășitoare, ascunse vreme de decenii în adâncul sufletelor deșteptate, se producea, în sfârșit, tot mai fățiș și mai răsunător sub ochii uimiți ai lumii, care uitase de existența noastră și de noi, moștenitorii celei mai strigătoare la cer dureri de după cel de-al doilea război mondial.

Ion HADÂRCĂ