Cimitirul oamenilor de zăpadă

A citit într-un ziar că a mers președintele țării într-un sat. Hălmagea, un sat despre care nu a știut nimeni nimic până atunci. Erau cele mai multe mame eroine acolo. Satul era mic de tot, că încăpea sub un nor și într-o bătaie de vânt. Dar femeile din Hălmagea nășteau copil după copil. Au umplut școala cu copii și au umplut casele. Numai că era o sărăcie în curțile lor de crăpau prispele. Iarna spulbera zăpezile către alte dealuri, iar vara se usca porumbul pe unde trecea soarele. „La noi, soarele nu apune niciodată”, spuneau ei. Apunea. S-au dus casele peste vii și peste lanurile de porumb. Case din lutul rupt din dealuri, călcat cu paie de bărbații satului. Nu aveau cai. Intrau ei cu picioarele-n lut. Slabi încât îi ținea lutul deasupra. Băiatul unui om sărac se însura cu fata altui om sărac. Și mai apărea o casă la margine. Săracă și casa asta. Și se năștea un copil peste niște luni de zile. Sărac și el. Tot ridicau paharele pe la botezuri și pe la cununii, le tot doreau pruncilor viață îmbelșugată și mirilor – casă de piatră, dar ei tot săraci rămâneau și casele tot din lut se țineau. E drept, au și murit niște femei. Dar nici despre sărăcie, nici despre moartea femeilor nu a scris nimeni niciodată.

(Fragment. Pag. 43-44)