CORUL ORBILOR

O cuadrodimensiune romanescă inedită

Ancorat în vâltoarea anilor zbuciumați din secolul trecut, noul roman „Corul orbilor” al lui Constantin Olteanu, pe lângă conturarea evenimențială a celor relatate cu fidelitate conform spiritului său critic și general uman, ne pune în fața unor schimbări sociale radicale din rău în mai rău, când omul e pus în situația de a se lăsa de credință într-un fel, de a se depărta în sfârșit de sine și de matricea neamului ajuns la strâmtoare.
Dramatismul și tragismul situației de sine al personajelor decurge din cel proapocaliptic al narațiunii în jurul căreia se adună norii grei al celor mai macabre vremuri dictate de război. Titlul neobișnuit al romanului traduce o anume stare sufletească deprimantă și sufocantă și tropic dezarmantă pe de-a-ntregul, deși prin atmosfera de cântec, de proslăvire, de înălțare patetică prin cânt, prin glorificarea imnică, îngânată de „Corul orbilor”, presupune o împăcare tacită cu starea de facto, psihologico-catastrofală, s-a părea, antrenându-se cu regularitate precum i-o cerea condiția corului: de-a cânta piesele pe care le cuprindea programul Capelei corale „Doina”. Oricum, conținutul acestuia se referea nu numai la doine, dar mai cu seamă la imnul țării. Personajele, inclusiv cele de la un butic din piața „Obiezeanik”, Marin, Serafima, Stepanida etc. Autorul îmbină fabula narațiunii cu aceleași tablouri autumnale, peisagistice, imprimându-i scrierii profunde conotații meditative, un lirism profund uman… Or, meditațiile, abaterile lirice conferă narațiunii un aer aparte. […]

Tudor PALLADI