Trecutul prezent

MODERN, MODERNISM, MODERNITATE

Dificultățile și confuziile definirii conceptelor de modern, modernism și modernitate își au „biografia” și „istoria” lor. Modernismul, „de formație mai târzie, cum observă Adrian Marino, (dicționarele îi fixează apariția abia la sfârșitul secolului al XIX-lea), […] este confundat adesea cu noțiunea, foarte înrudită, de modern, însoțit de aceleași dificultăți de analiză. […] Ambele concepte participă din plin la sfera de idei de „nou”,”actual”, „prezent”, „recent”, în interiorul căreia tind să se identifice până la suprapunere. Conținutul lor imediat este temporal, cronologic, din care cauză modernismul, ca și modernul, preia toate caracterele și servituțile „noului”, de la „actualitate”, cu toate notele sale, până la „modă”. De unde instabilitatea latentă a definiției modernismului și, mai ales, pulverizarea sa permanentă, într-o suită de „modernisme”, unele mai noi decât altele” (Adrian Marino, Modern, modernism, modernitate, București, 1969, p. 98). Astfel se face că, pe parcursul anilor, modernismul înregistrează mai multe metamorfoze. „[…] Fiecare literatură, epocă, sau perioadă spirituală are sau afirmă „modernismul” său. […] Modernismul românesc este oarecum sincronic, nu însă și identic cu modernismul literaturilor occidentale. […] Pot fi denumite în mod general drept moderniste, aparținând modernismului, totalitatea mișcărilor ideologice, artistice și literare, care tind, în forme spontane sau programate, spre ruperea legăturilor de „tradiție”, prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiționale, anticonservatoare, de orice speță, repulsie împinsă uneori până la negativism radical. Ideea de „ruptură” este inclusă, de altfel, în orice secvență temporală care se substituie, prin negare și deci prin anulare, etapei precedente. Din care cauză, modernismul – produs al duratei, al devenirii istorice – implică în mod organic refuzul, contestația, antiteza trecutului. El introduce, în istoria spiritului și a literaturii, discontinuitatea, schimbarea […] ori de câte ori literatura cunoaște răsturnarea unor poziții, modificarea bruscă a orientării, starea de spirit „modernistă” și-a făcut apariția. Acțiunea sa inevitabilă nu poate fi, în planul confruntărilor literare, decât adversitatea, polemica” (ibidem, p. 101–102).

Aceeași ambivalență stă la baza teoriei lui Matei Călinescu despre cele două modernități (una progresist-emancipatoare, cosmopolită, burgheză, laică, diurnă, post-iluministă, alta reacționară, nostalgică, nocturnă). Cum rămâne totuși cu modernismul? Putem crede că avem de-a face cu mai multe modernisme, definibile în funcție de atitudinea lor față de tradiție, față de revoluție, de evoluție și de progres: există, de exemplu, un modernism prospectiv, în cadrul căruia accentul cade pe inovație și pe ruptură, după cum există un modernism retrospectiv, unde fidelitatea față de vechile canoane este cea care dă tonul.

Conceptul modern de poezie e marcat de o „substanțială întărire a „conștiinței lingvistice”; întregul statut clasic al limbajului e răsturnat: cuvântul poetic nu mai e un simplu mijloc de imitație a naturii, el produce o nouă natură în procesul propriei sale produceri. Poezia nu mai recurge la limbaj, ca la un instrument (fie el și de expresie), ci intră în limbaj, în dinamica lui internă, căutând să-l facă să-și semnifice propriul său principiu generator” (Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie. (De la romantism la avangardism), București, 1972, p. 5).

Modernismul și postmodernismul „nu sunt separate, scrie Ihab Hassan, printr-o Cortină de Fier sau printr-un Zid chinezesc; deoarece istoria e un palimpsest, iar cultura e permeabilă față de timpul trecut, timpul prezent și timpul viitor. Bănuiesc că suntem cu toții, într-o oarecare măsură, victorieni, moderni și postmoderni în același timp” (Ihab Hassan, Sfâșierea lui Orfeu: spre un concept de postmodernism, Caiete critice, 1986, nr. 1–2, p. 182).

(Fragment. Pag. 14-15)