De curând, am terminat de lecturat trei volume, aparținând aceluiași autor: Constantin Olteanu. Din Chișinău. Cum e și firesc, cărțile domniei sale se găsesc doar în librăriile din Moldova, așa încât am avut un pic de așteptat până am reușit să le procur. Două romane și o carte de eseuri. Așteptarea a meritat, ca și lectura de altfel, cele trei volume fiind de excepție. Despre aceste lucruri vreau să vă vorbesc în cele ce urmează.

Vă întrebați, desigur, cine este Constantin Olteanu. Și-am să vă spun că s-a născut la 15 octombrie 1959 în satul Baurci Moldoveni, raionul Cahul. Că a absolvit Facultatea de Ziaristică a Universității de Stat din Moldova. Că a fost corespondent și șef de secție la ziarul „Tinerimea Moldovei” (1982–1991), la revista „Literatura și arta” (1991–1992), și la revista „Basarabia” (1992). Că din 1992 activează la „Săptămâna”, mai întâi în calitate de redactor-șef adjunct, iar din 2020 în calitate de redactor-șef.

Și că în prezent este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, precum și al Uniunii Jurnaliștilor din Moldova.

Debutul literar și l-a făcut în 1991, cu volumul de versuri „Pachete cu zăpadă”, ed. Hyperion, Chișinău. Despre trecerea de la poezie la proză va spune, în vremea din urmă, într-un interviu acordat Radio Europa Liberă Moldova: „Cândva scriam versuri, acum – doar tonalitatea și trăirea o mai păstrez din Poezie”.

Trei decenii mai târziu, în 2022, publică volumul de proză „Green Card”, nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor din Moldova, secțiunea Roman.
În 2023, publică un al doilea volum de proză, intitulat „Notre-Dame”. Iar de curând, a scos de la tipar volumul de eseuri „Tăcerea care se aude”.

Le-am citit pe nerăsuflate, pe toate trei. Nu sunt critic literar, dar sunt cititor de cursă lungă. Constantin Olteanu scrie dumnezeiește. Fără excepție, cărțile sale au profunzime, structură narativă amplă și desfășurare în planuri paralele. Ca gen, le-aș încadra în romanul psihologic, volumul de eseuri ducându-se în același timp spre romanul social.

„Green Card” este povestea unui imigrant din Moldova, care pleacă în America, din disperarea unei vieți de sărăcie și neajunsuri. Cu gândul de a face bani acolo, și de a se întoarce apoi acasă.

„Se dedică tuturor celor care au urmat un vis și care au trăit durerea împlinirii lui” – este motto-ul cărții.

Un motto care, îți dezvăluie din capul locului, un paradox cu totul neașteptat, și anume acela că nu totdeauna împlinirea unui vis este dătătoare de fericire. Uneori, împlinirea asta este prilej de durere.

„Green Card” este, de altfel, o carte a paradoxurilor.

Este despre supraviețuire și deziluzie. Despre așteptări și neîmplinire (…sălile de așteptare sunt triste chiar și atunci când cu trenul care urmează să intre în gară vine marea fericire a vieții tale). Despre iluzie și realitate (…un cenușiu prelins peste toate arată clar că lumea asta are totuși o margine. O margine dincolo de care dai de imaginea inversată a vieții). Despre drum și sacrificiu (…noi croim drumul pe care vor merge cei care vin din urmă. Și drumul ăsta ne ia nu numai banii, ne ia și viața).
Romanul aduce în prim plan personaje și destine paralele, prin intermediul amintirilor. Finalul este apoteotic, în aceeași cheie a paradoxului, imigrantul este anunțat că a obținut green card-ul în clipa în care cea care îl ajutase, moare. Prețul plătit este, așadar, unul al nefericirii și al tristeții. Sau, o posibilă concluzie, este aceea că orice împrejurare de viață are două fațete, la fel de posibile.

Și să nu uit: cartea se bucură de niște ilustrații cu totul deosebite. Fațade de clădiri, uși, porticuri, dar mai ales ferestre. De toate felurile. Potrivite cu epos-ul cărții, cu diversitatea narativă și a personajelor. Ferestre sugerând deschiderea de noi teme și abordări ale autorului.

„Arde în fiecare din noi câte o catedrală” este motto-ul celui de-al doilea volum de proză, intitulat „Notre-Dame”.

Un volum care ne dezvăluie un scriitor adevărat ce se înfățișează în fața publicului, sincer și autentic. Îmbrăcat în sufletul său ca într-o haină, învăluit în boarea amintirii, el poate deveni și vulnerabil. „Notre-Dame” ne aduce în prim plan două lumi, cea a autorului și cea a altor personaje. Ne povestește, pornind de la drama unei familii în care unul din soți pleacă la muncă în Occident, despre o întreagă paletă a zbuciumului sufletesc: iubiri, tăceri, despărțiri, plecări, însingurare, înstrăinare.

Cartea este construită pe un permanent dialog interior, pe frământări și neliniști lăuntrice.

„…E prima lor despărțire și e pentru prima dată când nu știi ce să faci – ba bagi mâinile în buzunare, ba le scoți și le lași uitate în jos. Te uiți la oamenii care pleacă și te uiți la oa- menii care rămân, ca să înțelegi ce e cu tine și ce e cu ei.”

„…Greu, greu a scris textul acesta. Și-a amintit de un alt text. Unul mai vechi, în care spune el, francezii… În care Dumnezeu a aprins Notre-Dame ca să salveze Franța și națiunea franceză. Și că în fiecare din noi arde măcar o dată în viață câte o Notre-Dame. Ca să ne salvăm pe noi înșine. Și ca să salvăm tot ce este în noi.”

„…Despărțirea nu se măsoară în kilometri. Nici apropierea nu se măsoară în îmbrățișări.”

„…Se pomenește urmărind cu privirile o femeie pe stradă. Așa, cum merge ea în drumul ei. În ochii unui bărbat care doarme noapte de noapte lipit de golul pe care-l simte mereu în așternut. Golul ăsta îndrăgostit de el, care îl așteaptă seară de seară cu așternutul pregătit pentru o noapte lungă cât toate nopțile.”

Autorul stăpânește tehnica narațiunii și, fin observator al psihologiei umane, aduce laolaltă povești de viață și destine ale mai multor personaje, deslușit sau aluziv, cu explicații ample uneori sau cu un singur cuvânt alteori. Pe nesimțite își fac loc în narațiune părinți, copii, prieteni, străini. O carte despre dor, depărtare, alegeri, căutări, eșecuri. O carte care, fără să fie despre cineva anume, poate fi despre oricare din noi.

Potrivit academicianului Mihai Cimpoi, „trecerea de la lirică și de la publicistică și eseistică la proză s-a dovedit a fi reușită. Discursul este fluent, personajele plauzibile, cele două lumi și situațiile de viață, prin care trece personajul-narator, uneori doar schițate, poartă marca autenticității.”

Cel de-al treilea volum, „Tăcerea care se aude”, cuprinde 113 eseuri.

Așa cum precizează chiar autorul, de cele mai multe ori eseurile au ca punct de pornire niște amintiri legate de oameni și de sat. Și tot el spune că ea începe cu un motto care încearcă să o definească într-o formulă foarte scurtă:

„Această carte e din gândurile mele, pe care le port cu mine așa cum îmi port sângele”.

Câteva titluri vorbesc de la sine:

„Poate ar fi bine să mai și plângem, la lecția de istorie”:

„…să mai spui și că cei care au bătut noaptea în poartă, în ușă și în scândura destinului erau și ei oameni. Oamenii au făcut asta, nu altcineva. Oameni ca cei pe care îi vezi azi în drum spre școală sau dincolo de fereastra ta. Că încă e de făcut ceva cu ei și încă e de făcut ceva cu noi, ca lucruri ca astea să nu se mai poată-ntâmpla. Ce? Nu știu. Poate că e bine ca într-un manual de istorie să scriem un pic mai altfel despre războaie, des- pre deportări, despre foamete, despre răul făcut, despre răul posibil.”

„Se-aude o ambulanță. Dați-vă la o parte. E Țara în ea”:

„Dați-vă la parte. E o ambulanță în spatele nostru. Poate e nevoie de transfuzie de sânge. De sângele nostru poate e nevoie. Știe cumva cineva grupa de sânge a țării în care trăim? Sângele ei e ca sângele nostru? Sau altfel de sânge îi curge prin vene?”

„Ești parte a istoriei și tu”:

„Tu știi că băiatul din a douăsprezecea care a purtat-o pe fata din clasa întâi pe umăr la careul din unu septembrie, băiatul acela are deja optsprezece ani. Dar nu știi că cei optsprezece ani pot deja să lupte pe front. Și în Moldova vârsta de încorporare e tot optsprezece. Și în Ucraina, și în…
Ești și tu parte a istoriei.”

„Lăsăm, pe oriunde trecem, câte ceva din noi”:

„Ce mă poate aduce pe mine într-un sat din care am plecat de multă, de foarte multă vreme? Da, e o casă undeva și sunt niște oameni și sunt celelalte. Toate celelalte care înseamnă un sat în care ai lăsat ceva din tine și care, cred eu, a lăsat și el, satul acela, ceva.

De asta îl cauți pe-acolo pe unde îți pare c-ar fi și de asta te caută. De fapt, te cauți pe tine. Și-atunci când spui că dor ți-e de… de fapt, dor ți-e de tine.”

***

Așadar, trei volume din cea mai curată și autentică literatură, și un singur autor, original și sincer. Ca și răspunsurile pe care a avut bunăvoința să mi le dea celor două întrebări pe care i le-am adresat.

„– Ce mai înseamnă cartea astăzi, în viețile noastre, Constantin Olteanu?

– Cartea e drumul care nu e arătat pe nicio hartă, dar care duce acolo unde vrem noi s-ajungem.

– Ce înseamnă pentru tine o carte de succes?

– O carte este de succes când tu în 2023 scrii despre oameni din secolele XVI–XVII, iar cititorul spune: e despre mine.”

Roxelana RADU
Membru UZPR

Sursa: Săptămânalul „Viața Buzăului”, nr. 2525, 1-14 decembrie 2023